Share this content on Facebook!
23 Oct 2015
xerox cluj

mai adînci, cele mai intime ale sufletului ei, pînza aceea stranie ce-mi acoperă ochii este ceaţa ochilor ei, sîngele, pulsul, aerul, totul vine de acolo, din pămîntul acesta pe care-1 respir, unicul meu sens.
Fusesem bolnav. Mi se recomandase un lung timp de re-paos. Venisem aici, să nu mai pot pleca. Poate nu plecasem niciodată. Nu mai ştiu. Nu mai ţin minte. Nu vreau să-mi amintesc. Important era că eram acolo. Restul nu mai avea nici o importanţă. Eram bolnav, ştiam asta. Diagnosticul meu precis numai eu îl ştiam. Nu foloseam nimănui. Nu trăiam pentru nimeni. A trăi pentru tine înseamnă a trăi mai întîi pentru altcineva. Nu mă puteam bucura pentru că nu aveam pentru cine să mă bucur, nu puteam fi trist pentru că nimeni nu participă la tristeţea mea. TRÂIAM ÎN GOL, într-un imens gol, zile şi nopţi în şir, săptămîni, ani şi nimeni, nu se ivea nimeni, care să-mi spună : „rîzi“ şi să rîd pentru el sau : „plîngi“, să-mi răcoresc sufletul. Ce mă durea cel mai mult e că nu aveam, repet, pe cine să fac fericit, că mă simţeam inutil. Să te simţi inutil ! — ce boală poate fi mai copleşitoare ?
88
2
Miruna era într-adevăr bolnavă. Fusese internată la etajul al treilea, camera 25. Din fericire, i se oferise o rezervă. Era singură. Cînd m-a văzut, a rămas o clipă uimită, apoi s-a trântit în pat şi a izbucnit în plîns. Plângea în hohote, un plîns nervos, cu sughiţuri, nu se putea opri. Sora voia să-i facă o injecţie, s-o calmeze. Am rugat-o să iasă. Să ne lase singuri.
M-am apropiat de patul ei. Am mîngîiat-o uşor pe păr, i-am luat mina stingă, am încercat s-o liniştesc. A început să plîngă mai tare. Plîngea încontinuu. Parcă se rupea ceva din ea. Nu ştiam ce să fac. Ce să spun. Lacrimi mari, grele îi scăldau ochii, care mă priveau de departe. S-a liniştit un timp. Crezînd că-i fac o surpriză plăcută, am deschis servieta, am desfăcut pachetul şi i-am înapoiat cărţile. Automat, spre surprinderea mea, s-a declanşat iar plînsul, de data aceasta mai tare, îngrozitor. Mi-am dat seama că era grav bolnavă.
—    De ce nu mi-ai spus nimic atunci, puteam să fac ceva pentru tine. Doar sînt doctor. Nu ştiai ?
Tăcea. Mă privea înlăcrimată şi tăcea.
—    Ce s-a întâmplat în lipsa mea ? Iartă-mă că am plecat, fără să-ţi spun, fără să-ţi las vreun cuvînt. Trebuia să plec. Nu-ţi pot explica acum dar, cu intuiţia ta, ai putea să înţelegi, să mă înţelegi. Ce e cu tine ? De ce nu mi-ai spus nimic despre tine, despre mama, despre tatăl tău ? E chiar atît de bolnav ? L-am cunoscut într-o circiumă, spunea că a fugit dintr-un spital..., spune-mi...
Mă privea îngrozitor, cu ochi mari ; s-a repezit deodată spre mine, aproape ţipbvd :
—    Taci odată ! V asta « venit ? De ce-ai venit ? Pleacă ! Pleacă, să nu te mai văd ! Ş i îngropat capul în pernă, plîn-gînd încontinuu. Nu se putea opri.
Mi-am aprins o ţigară. Am lăsat-o să se liniştească. Făcusem, evident, o greşeală. Abia atunci mi-am dat seama că făcusem o greşeală. Nepermisă pentru mine, pentru un doctor. Am privit atent prin camera ei. Era o cameră obişnuită de spital. Rece, ca o cameră de hotel, dealtfel. Ca o cameră de închisoare. Adică, fără nimic individual, intim, familiar. O cameră oarecare, ca toate celelalte. Camera numărul... Un număr dintr-o serie. Patul numărul... Fiecare cameră, fiecare pat erau numerotate. Bolnavul numărul... Cunoşteam aceste camere. Locuiam, locuiam eu însumi în ele, într-una din ele.
89
Omul îşi pierde aici personalitatea. Devine altceva. O cameră, o cameră de spital mai ales ar trebui să fie altceva, să-i redea omului aerul de acasă, adică încrederea, încrederea în sine, în viaţă, în sensul ei de a trăi. Se întîmplă, din păcate, exact pe dos. Intrînd într-un spital, oamenii simt că intră INTR-UN SPITAL. Aici stă greşeala. Greşeala iniţială a noastră, a doctorilor. De aici începe, cred, tratarea bolii, succesul nostru ca medici. De cîte ori n-am pledat pentru asta. Am considerat întotdeauna că un spital trebuie înconjurat de parcuri şi grădini, înmiresmat de ape şi de flori, că o cameră de spital trebuie construită după tipul bolii, al bolnavului, trebuie modificată după alegerea sa, după plăcerea sa. Am fost caracterizat drept „un original“, am fost, adică, neluat în seamă, deşi, ca medic, colegii îmi acordau întotdeauna încredere, stimă. Aceasta a fost o altă cauză a bolii mele, pentru că mă îmbolnăvisem grav, mi se recomandase un timp de vacanţă, un timp nelimitat, la alegerea mea.
Venisem, de aceea, aici. Trecuseră o vară, o toamnă, eu întârziam, nu mă puteam hotărî să mă întorc acolo, unde era proaspătă, prea proaspătă rana mea sufletească.
Acum nu era însă vorba despre mine, ci despre ea, despre Miruna, în faţa căreia stăteam încă neputincios.
Ce puteam să fac ? Am chemat din nou sora. Am rugat-o să aducă un buchet de flori. Lipseau florile. Lipsea, de asemenea, muzica. Mi-am amintit atunci, din nou, de invenţia mea, magnetofonul. Cît de mult îmi lipsea atunci, mai ales atunci, cînd cineva, ea, un bolnav, avea nevoie de muzică, de o muzică anume, pentru ea, pentru starea ei sufletească. Dar magnetofonul nu exista practic decît în visul meu, în închipuirea mea, nu reuşisem încă să-l pun la punct. Reîntors „acasă“, trebuia să reiau totul de la căpat, să verific totul, bolnavii aveau, iată, nevoie de el, trebuia să fac ceva pentru ei, pentru mine. Am găsit o soluţie de compromis. La camera de gardă era un mic tranzistor. Am rugat-o pe sora să mi-1 aducă. A.cum camera arăta altfel.
—    Vrei să-ţi pun puţină muzică ?
Am deschis întîmplător. Aveam noroc. Se transmitea Concertul pentru violoncel de Bocherini. Exact ce trebuia.
Ascultam amîndoi. Melodia ne lega, umplea spaţiul dintre cuvinte. Se liniştise. Dintr-o dată. Ca un miracol.
—    De ce m-ai lăsat atîta vreme singură ? Ai plecat, fără să te întrebi ce laşi în urmă. Iată, acum îţi place, îţi convine ?
90
Am evitat răspunsul :
—    Nu vrei să ascultăm împreună Bocherini ? Violoncelul e instrumentul meu preferat. Ar putea să-ţi vorbească pentru mine. Te rog ascultă-1.
—    Mi-e urât singură. Să nu mă laşi singură. Mi-e frică.
—    Am să-ţi las tranzistorul. Promite-mi c-ai să fii cuminte şi ai să respecţi indicaţiile. Dacă vrei, am să mă ocup personal de tine.
—    Nu, doctore, mulţumesc, am nevoie de linişte, de singurătate. Un timp. Mulţumesc pentru cărţi. Am să mă pregătesc pentru examene. Se apropie sesiunea din iarnă. Dacă poţi, găseşte-mi undeva un serviciu. Acolo nu mă mai pot întoarce. Nu vreau.
—    îţi plac copiii ?
—    îi ador.
—    în oraş sînt multe şcoli cu profesori improvizaţi. Tu ai fi o educatoare ideală. Dealtfel, pentru asta te şi pregăteşti. Cunosc pe cineva la Inspectorat care ar putea să-ţi aranjeze de pe acum un post la o şcoală undeva. Ce zici ?
—- „Mai mult decît în visul meu“...
—    îmi promiţi că te pregăteşti serios pentru examene ? Eu am să te ajut.
—    Ce-mi pot dori mai mult ? Am să te rog, dacă vrei, să ai grijă de tata. El e, ai văzut, bolnav rău. De mine să n-ai teamă. Am să mă fac repede bine.
—    Vreau să ieşi cit mai repede de aici, să beau din nou o cafea amară făcută de tine, să fumăm o ţigară ascultînd liniştea nopţii curgînd calm pe pereţi ca un cîntec de violoncel.
—    Ca un cîntec de violoncel...
—    Acum, iartă-mă, vreau să mă uit la fişa ta medicală, îmi dai voie ?
—    E nevoie să ţi-o arăt ? Toate actele sînt întocmite de altcineva. Poftim. Iat-o. Crezi că mi-au ghicit diagnosticul ?
Priveam cu atenţie hîrtia din faţa mea. Miruna, în mod curios, înceta, chiar atunci, pentru mine, să mai fie EA, aceea pe care eu o cunoşteam. Era, ciudat, o pacientă, o bolnavă oarecare, despre care nu ştiam nimic. Trebuia să privesc într-o hîrtie care nu-mi spunea nimic. Diagnosticul era, cred, corect : Sindrom nevrotic depresiv. Şi totuşi. Ce însemna asta ? Cine ştia exact ? Cine putea măsura exact adâncimea depresiunii ? Cine ştia soluţiile ? Puteam eu să rezolv ceva ? Ca om ? Ca prieten ? Ca doctor ? Nu ştiam. Cert e că atunci singurul sen-
91
timent real pe cale-1 trăiam pentru ea era cel de compasiune, de milă, care anula, de fapt, dragostea, starea aceea instinctivă a începutului.
Ea bănuia, ŞTIA asta. O simţeam din tonul cu care-mi vorbea. De departe. Uneori uşor ironic, deşi nu puteam distinge exact nuanţele între ironie şi durere. Ceva se rupsese în sufletul ei, nu se mai putea repara. Eram dator să fac ceva, să-i redau încrederea în ea, în mine, în viaţă. Era atît de tînără.
—    Nu e nimic grav, minţeam. Ai nevoie într-adevăr de o perioadă de linişte. E bine că eşti singură aici. Am să trec des pe la tine. Cit despre examene, nu cred că e bine să faci acum eforturi intelectuale prea mari. în fond, nu le poţi amîna ?
Mi-a dat un răspuns în doi peri :
—    Nu se mai poate amîna nimic, doctore. Nimic nu se mai poate amîna. Dar nu-ţi face griji. Nu trebuie să-ţi faci nici o grijă. Totul va decurge normal.
Nu ştiam ce să cred. Ştiam că-i place jocul de cuvinte, ca şi mie, dealtfel. Mă surprindea însă tonul calm cu care-mi vorbea, şi formula protocolară, rece, care mă deranja : ,,doc-tore“. Ca şi cînd eram doi străini, ca şi cînd nu ne-am fi cunoscut niciodată.
Mi-am reluat munca mea obişnuită. Mă regăseam, întreg, în ea. Trecuse atîta timp inutil, ciopîrţit, pe care nu-1 mai puteam întoarce. Dar poate greşesc, poate nu a fost inutil, nimic nu e inutil. Timpul acela, dacă mă gîndesc bine, făcea parte dintr-un mod de viaţă, prin care trebuia să trec, eram obligat să trec, pentru a ajunge aici, unde sînt acum. Spitalul redevenise modul meu de existenţă, raţiunea mea de a fi.
Cerusem să rămîn acolo, să lucrez acolo, erau prea mulţi bolnavi în jurul meu, aceasta era suprema mea verificare. M-am aruncat în muncă cu patimă, cu îndîrjire. Ideea MAGNETOFONULUI mi se părea o îndrăzneală prea mare, mult prea mare pentru puterile mele, un vis şi, ca orice vis, ea a rămas o dorinţă, un ideal, neabandonat, ci proiectat într-un viitor nedecis. Mai urgente şi poate mai importante erau atunci alte lucruri. Mă gîndeam mereu la Mendoian. Moda, felul de a se îmbrăca, orele de masă şi de somn, natura relaţiilor cu ceilalţi, formalităţile de orice fel erau pentru el o bagatelă, o simplă bagatelă şi atît.
92
Ducea o viaţă „dezordonată", dezordonată din punctul de vedere comun. Pentru că, de fapt, se lăsa robit unei legi, mai înalte, pictura sa, culorile sale. Asta îi dădea un aer de distincţie, de nobleţe firească, simplă, binefăcătoare. Nu-şi făcea niciodată false problem, cu el îţi recăpătai întotdeauna încrederea,, avea ceva molipsitor, o bunătate, o lumină interioară, un zîmbet al lui, numai al lui,ca o doctorie pe rană. Se îmbrăca „neglijent", dar îi stătea bine, avea o eleganţă specială, a lui ; barba de „Crist“ îl detaşa de departe, se vedea bine că ştiuse să-şi aleagă portretul convenabil, cel mai reprezentativ.
Mi se părea curios ca tînărul acesta, pentru că era, în fond* tînăr, să nu semene de loc vîrstei lui, mai mult chiar, să-şi refuze plăcerile obişnuite, lumeşti. Femeile, dragostea, ideea unei familii erau pentru el subiecte care nu-1 interesau, cel puţin atunci, deşi nu s-ar putea spune că era un sfînt.
„Deocamdată, nu !“ îmi spunea el, parafrazînd un binecunoscut răspuns dat în mod obişnuit în presa de specialitate celor care se încumetau să bată la porţile artei.
Bufniţa aceea mă urmărea şi pe mine. Îmi era frică să mai trec pe la el, din cauza ochilor ei roşii, sfredelitori. în schimb, venea el la mine, neanunţat, la ore dintre cele mai neaşteptate. Asta îmi şi plăcea la el, că nu ţinea seama de nici un protocol, voia să vorbească cu mine, vorbea şi gata, la orice oră, cum se cuvine între doi prieteni.
Aşa s-a întîmplat şi atunci, după ce m-am întors de la Miruna, într-o seară, tîrziu, cînd aveam nevoie de el, o mare nevoie de el, ca de mine însumi.
—    Eşti acasă, doctore ?
—    Pentru tine, întotdeauna, Mihule.
—    Ei bine, atunci, ascultă. Dă şi tu un coniac şi ascultă. E interesul tău.
M-am executat imediat. îl priveam cu explicabilă curiozitate.
—    De unde crezi că vin ?
—    De unde ?
—    Ghiceşte.
—    Sînt complet lipsit de orice inspiraţie.
—    Totuşi... încearcă...
—    Ce e cu aerul ăsta enigmatic ?... nu pricep, ;■) violat pe cineva ?
A început să rîdă.
—    Nu chiar, dar pe-aproape.
93
—    Explică-mi, te rog, explică-mi, nu fi ticălos. Văd eu că nu putem scăpa de femei, de aventuri, hai, spune-mi, ce s-a întâmplat, e ceva chiar atît de ieşit din comun ?
—    Nici nu-ţi închipui.
—    Nu-mi închipui, ţi-am spus. Hai, nu mă mai fierbe, spune-mi despre ce e vorba, sau vrei să te laşi rugat, ca o fată mare.
S-a aşezat comod în fotoliu, aprinzîndu-şi o ţigară.
—    Fă, te rog, lumina mai mică. Stai colea lingă mine şi •ascultă. Ascultă cu atenţie. Sau nu, mai bine priveşte. Priveşte vizavi. Nu vezi nimic ?
Bănuiam la ce http://copycenter.alfasoft.ro/xerox-cluj.html face aluzie.
—    Nu, nu observ nimic. Despre ce e vorba ?
—    Uită-te atent !
—    O casă obişnuită. Ce să observ ? Ţi se pare ceva deosebit ?
—    Nu se vede nici o umbră, nici o lumină curioasă ? Nu apare nici o femeie ?
Interesul meu creştea. Mendoian fuma, calm, în fotoliu, iniţiindu-mă.
—    Nu, domnule, nu văd nici o femeie. Poate ţi se pare ţie, visezi femei şi năvăleşti noaptea peste mine cu închipuirile tale.
Reuşisem să-l enervez. Nu-i spuneam nimic despre nopţile mele „de pîndă“, despre complicitatea cu Vecinul, care descoperise mişcările misterioase de peste drum.
—- Atunci, ascultă. Mai pune cîte-un păhărel şi ascultă.
Eram numai ochi şi urechi.
—    Aseară, pe la opt, coboram să beau o bere. Mă durea •capul, n-aveam chef de nimic. Jos, la intrare, o veche cunoştinţă, inginerul Mitoiu, mă ia pe sus şi, nici una, nici două, să nu-1 refuz, să mergem împreună, e ziua lui şi nici să nu mă gîndesc c-o să scap. Era cu braţul plin de sticle şi aştepta pe cineva. M-a rugat să-l ajut, să aşteptăm cîteva clipe, că trebuia să vină cineva. O femeie. într-adevăr, n-am aşteptat prea mult şi în faţa noastră a oprit o maşină, s-au deschis uşile şi am urcat. Am reţinut imediat numele femeii de la volan : Angela. Era un nume care-mi plăcea şi care-mi trezea vagi ecouri ale unei aventuri din adolescenţă. Pe drum am mai oprit în cîteva locuri pentru alte cumpărături, cafea, ţigări, femeia se interesa de muzică, de restul invitaţilor, inginerul •era foarte volubil,cam vulgar, tocmai atunci cînd se credea mai spiritual. Să-ţi spun şi ţie una, să te convingi. Iată cîteva
94
proverbe : „Cine sapă nevasta altuia cade singur într-msa“ Sau : „Unde nu ajunge ciorapul, ajunge mina prietenului44. A spus mai multe, dar nu le mai ţin minte. în orice caz, femeia se amuza teribil, iar pe mine începuse din nou să mă doară capul mai tare. Prin vizorul central al maşinii, observam uneori femeia, care din cînd în cînd arunca spre mine cîte-o privire, ca o promisiune. Nu era frumoasă. Nici tînără. Avea,, cred, în jur de patruzeci — patruzeci şi trei de ani; dar nici urîtă. Era, oricum, interesantă. începea să mă intereseze şi de-abia aşteptam să ajungem la destinaţie. Poate şi ea. Mi s-a. părut chiar că accelerase, pentru că n-a mai trecut mult şi am oprit, pe nişte străzi periferice, în faţa unei case mici, de două etaje, un fel de vilă, cu garaj şi curte, într-un cartier nou, necunoscut mie pînă atunci. Am coborît. încă n-o vedeam bine, pentru că era întuneric, dar silueta ei se desena interesant. Mergea într-un fel anume, provocator. Am urcat scările. De departe se auzea o muzică zgomotoasă, gălăgie ; era — ce să-ţi mai spun ? — bairam mare ! Cînd am intrat, au sărit toţi pe noi, s-au desfăcut noi sticle de băutură, s-au umplut paharele, lumea a început să cînte, „Sfîntul44 era în divorţ, dar „fosta44 lui nevastă era „gazdă44, pentru că n-avea cine să pregătească masa, primirea oaspeţilor. Am fost brutal izbit de tot ce se întîmpla acolo, dar nu mai puteam da înapoi, trebuia să mă acomodez, cel puţin să încerc să fac faţă „onorabil44. Bineînţeles, s-a mîncat, s-a băut, s-au făcut glume groase, era o bună dispoziţie generală. Uneori, rîsul strident al femeilor mă sfîşia, dar continuam să rîd, palid, solicitat din toate părţile. Angela, acum o vedeam bine, stătea în dreapta mea, întorcînd uneori capul spre mine, tăcea, se îmbujora de băutură, s-a adresat deodată tuturor, cu un vădit reproş la adresa bărbaţilor, puşi numai pe mîncare şi băutură : Domnilor, aici nu dansează nimeni ?
înţelegeam că, de fapt, întrebarea ei mă viza pe mine, dar m-am făcut că nu pricep, că n-o aud, găsindu-mi de lucru cu partenerul din stingă, foarte preocupat de „problemele de* artă44 şi dezvoltînd pe această temă o întreagă disertaţie, în termenii cei mai vehemenţi ai unei competenţe de cafenea. Angela, o urmăream, se străduia să danseze, să mă provoace, se lăsa ostentativ frămîntată de mîinile păroase ale partenerului. îmi era milă de ea, de eforturile ei, dar, de ce să nu fiu sincer? mă tenta, mă interesa, deşi nu-i dădeam a înţelege-lucrul acesta. Nu ţi-am spus că acolo, printre alţii, mai era o fată tînără, cam de douăzeci de ani, bineînţeles tentaţia cea
95
mare a tuturor. O găsisem acolo, şi de la început îmi atrăsese atenţia, dar cineva se ocupa „îndeaproape14 de ea, n-o lăsa să respire şi, dealtfel, nici ea nu rămînea indiferentă la nici o sugestie exterioară. De multe ori dispărea „dincolo44, unde întârzia cam mult, cu lumina stinsă. Lucrul se făcea eu schimbul. Pe faţă, fără protocol. Spre miezul nopţii, aproape era suficient să întinzi mîna, la întîmplare, să iei ce se găsea şi să pleci „dincolo44. Culmea „imoralităţii44, inginerul se ocupa de nevastă-sa, o femeie dealtfel bine, pentru pare fostul ei bărbat era atunci „imperativul categoric44, deşi ea cu siguranţă nu citise niciodată Critica raţiunii pure sau a Puterii de judecată. Ce m-a surprins cel mai mult, fata aceea tînără era — incredibil ! — fiica Angelei. închipuie-ţi ! Nu semănau, una era blondă, alta roşcată, mama plinuţă, fiica slabă, prima mai „activă44, cealaltă mai „domoală44, amândouă erau ca nişte străine, care nu ştiau nimic una de cealaltă, dar comunicau secret, intr-un plan de adîneime, dinainte stabilit.
Radioul cânta melodii lente, languroase. Se făcuse tîrziu. M-am aşezat pe un fotoliu, fumînd şi ascultând liniştit muzica. Angela a venit lîngă mine, mi-a adus un pahar, am ciocnit, întrebindu-mă de ce sînt trist şi făcindu-mi propunerea „să fugim“, să facem o plimbare — maşina ei era afară — sau, dacă vroiam, să-i fac o vizită, să rămânem singuri, numai noi doi. Am acceptat imediat. Fără să intrebăm pe cineva, fără să ne luăm „rămas bun44, am ieşit, am „Împrumutat44 cîteva sticle şi am „evadat44 in vastele ei apartamente, pentru că trebuie să-ţi spun, are nişte apartamente vaste. Ştii care sînt ? Priveşte vizavi. Nu fi nerăbdător, ascultă mai departe istoria şi nu mă întrerupe. Ei bine, femeia stătea singură în-tr-un apartament de cinci camere, proprietate personală, rămase ei prin moartea soţului, victimă a unui accident stupid de circulaţie. Ştii cum trăia femeia asta ? Ce lux şi ce lucruri extraordinare avea in casă ? Cu ce se ocupa ? Ei bine, nu făcea nimic ! Absolut nimic ! Nu avea nici o ocupaţie. De unde avea bani, atâţia bani ? Foarte simplu. Ea împreună cu fiică-sa ocupau două camere, la nevoie restrîngîndu-se chiar într-una •singură, iar restul le închiria, legal, statului, Oficiului Naţional de Turism, care-i plătea o sumă respectabilă. O să mă-ntrebi, de unde, totuşi, atîţia bani, numai o maşină costă o avere. Desigur. Şi eu m-am întrebat. Mi-a explicat simplu şi direct, fără reţineri. Am rămas stupefiat. Ascultă. Firmă onorabilă şi, mai ales, sigură, casa ei stătea la dispoziţia tuturor, dar, în primul rînd, a unor cunoscuţi, oameni discreţi
96
care aveau nevoie de discreţie şi care pentru aceasta plăteau bine; fără să se uite la bani. Oine crezi că erau aceştia ? Directori generali sau mai puţin generali, oamenii noştri minunaţi cu secretarele lor zburătoare, îşi prelungeau deseori „şedinţele" aici, la loc sigur, Unde-şi anunţau din timp programările, planificat. Sarcina ei asta era, să ţină o evidenţă clară, o statistică a întâlnirilor, pe oameni şi pe valoarea lor socială, pregătind toate accesoriile necesare unei activităţi creatoare : cearşafuri şi prosoape curate, parfumuri, cafele, ţigări, sticle de băuturi străine, muzică etc. Aceasta era, de fapt, o muncă, o muncă grea, de răspundere, care cerea pricepere şi, mai ales, dăruire, şi nu de puţine ori, cred, ea s-a gândit s-o ajute fiica sa, care putea foarte bine continua liceul şi la „fără frecvenţă".
înţelegi unde ajunsesem. Trebuia să merg pînă la capăt, deşi totul îmi lăsa un gust amar. Toate astea le-am aflat bineînţeles mai târziu, ,,după“. Ea povestea calm, liniştită, ca şi cum ar fi fost vorba despre un fapt divers. Eram curios să aflu cine anume venea pe acolo, dar n-a vrut să-mi spună, nu vroia să-mi ofere totul dintr-o dată, ci să mă oblige să mai vin, să-i mai fac şi altă dată vizite. Despre fiică-sa n-am aflat mai multe, (pentru că nu venise, rămăsese probabil acolo sau în altă parte, nu mai avea nici o importanţă. Merită însă, ţi-am spus, toată atenţia. Astăzi mă aşteaptă. Mă însoţeşti ?
L-am privit lung, neştiind ce să cred. Se lăsase o mică pauză. Am putut să rid, ca pentru mine, de mine, am mai pus cîte un păhărel şi am izbucnit amîndoi în rîs. Ca între bărbaţi.
Pentru mine, enigma se dezlega. Vecinul nu se înşelase. Se petreceau vizavi lucruri uluitoare. Tentaţiă cunoaşterii acestei zone era mare în toate planurile. I-am răspuns fără ezitare :
■— Mă mai întrebi ? Sînt gata imediat.
—- Atunci, formează, te rog, numărul.
I-am oferit telefonul.
— Alo, Angela, da, da, desigur, vin, venim imediat.
M-,am uitat pe fereastră. „Dincolo" se făcea întuneric. Vecinul, pîndind de unul singur, nu mai putea observa nimic, absolut nimic.
Ne-a deschis Angela. Simplu. Familiar. Ca şi cînd ne-am fi cunoscut de cînd lumea. îl aştepta. Ne aştepta. Mi-a dispărut imediat timiditatea, starea aceea nenorocită care mă oopleşa întotdeauna cînd cunoaşteam o femeie, dovada mea supremă de slăbiciune.
-— Marcela, vino că au venit domnii. Dă muzica aia mai încet şi îmbracă-tc, că a venit domnul de aseară cu un prieten.
7 — Anotimpuri — cd. 100
97
—    Domnul doctor Ştefan, poate aveţi nevoie de ceva, să-i spuneţi. Vă stă întotdeauna la dispoziţie, m-a prezentat Men-doian.
—    Vai, domnu’ doctor, ce bine-mi pare, vă rog să staţi, acu’ vine şi Marcela ; nu ştiam că veniţi, că-i spuneam să se îmbrace, dar nu vă jenaţi. Apoi, către Marcela :
—    Tu, Marcela, oe faci acolo ? Nu vii ? N-auzi că a venit domnul doctor ?
—    Cine, Bob ? s-a auzit ,,de dincolo44 un glas cam şters. S-aştepte. Vin imediat.
—    Bob ? am întrebat. Un Bob, Robert, mi-a fost coleg de şcoală. Ne-am întîlnit nu de mult. Un bărbat înalt, blond, cu ochi albaştri, însurat cu fata unui mare director sau aşa ceva. îl cunoaşteţi ?
—    O, e prietenul casei, mi-a răspuns calm, pe un ton de complicitate, Angela. Vine des pe la noi. El a ajutat-o pe Marcela. A angajat-o ca soră. Vreau să-i fac fetii un viitor. Lucrează vizavi, la spital. Nu vă-ntîlniţi ?
Eram surprins. Ştiam că Bob lucrează în altă parte. Nu bănuiam să se fi mutat atît de repede şi încă la acelaşi spital unde lucram şi eu. Mă miram că nu l-am întîlnit. Poate nu era vorba despre el.
Tocmai atunci s-a deschis uşa şi a apărut, ea, Marcela, în-tr-un superb capot roşu, crezînd că e vorba într-adevăr de Bob. Era o fată frumoasă, deşi blondă, cam obosită însă, cam blazată, asta era prima impresie pe care ţi-o lăsa.
—    Vai, mami, credeam că e Bob. Nu mi-ai spus că a venit domnul doctor ?
—    Prietenul meu e coleg cu Bob, lucrează la acelaşi spital, ar trebui să vă cunoaşteţi.
Mihu se şi aşezase lîngă Angela, pe o canapea-divan, de un roşu aprins, ca şi capotul Marcelei.
—    Vai, domnu’ doctor, dar eu vă ştiu. V-am văzut de multe ori. Aţi venit de eurînd. Lucraţi în sectorul C, la etaj. Eu lucrez jos. Cu Bob. Sînt de ,noapte.
Cum stătea, în faţa mea, pe fotoloiu, capotul roşu se dăduse „întîmplător“ la o parte, dezvăluind linia unduitoare a unui drum care-mi dădea ameţeli.
Mă privea într-un fel anume, invitativ.
—    Aţi văzut ce aproape eram şi nu ne cunoşteam ! Har să bem pentru asta ! Domnu Ştefan, ce preferaţi : un coniac, votcă, gin ?
—    Nu e nevoie, a intervenit Mihu, am adus cu noi tot ce trebuie : am cumpărat de jos, de la bar, cîte-o „tărie4*; să ne
98
încălzim ; dacă mai aveţi voi ceva, pe deasupra, nu strică. Sîntem însetaţi şi înfometaţi.
—    Aduc imediat paharele. Desfaceţi sticlele şi simţiţi-vă ca acasă. Marcela, aranjează puţin masa, te rog.
Toată lumea prefera votcă. Mihu, ca om „mai vechi“ al casei, a dat tonul.
—    Să bem pentru clipa asta. Trăim acum. Mîine nu se ştie ce va mai fi. Angela, pînă la fund !
—    Pînă la fund ! Votca se bea dintr-o dată, am adăugat.
Cele două femei se uitau la noi, cu paharele în mină.
—    Dacă o să tot ţinem discursuri, uităm de băutură. Sănătate şi virtute !
O priveam pe ascuns pe Angela. Intr-adevăr, nu semăna cu Marcela. Se cunoştea că purta în trupul ei povara mai multor ani, a mai multor nopţi nedormite. Dar era — de ce să mint ? — o femeie care spunea ceva. Nu te lăsa să pleci cu mina goală. Ştia Mihu de ce venise.
De fapt, o asemenea femeie era pentru el foarte comodă. Avea nevoie de ea, de una ca ea. Fără pretenţii. Ea nu-i cerea nimic. Era, în fond, mai tînăr, mult mai tînăr, şi asta îi era de ajuns. Mai mult chiar, cred că era dispusă şi la alte oferte, cel puţin aşa se bănuiau lucrurile din marea intimitate pe care o avea faţă de el, deşi nu-1 cunoştea decît de o seară. Se purta cu un aer „matern“, aerul tuturor femeilor care vor să-şi dovedească afecţiunea pentru bărbaţii la care ţin, copii mari, alinaţi cu dragoste înţelegătoare.
Dar eu ? Ce era Marcela pentru mine ? Fără îndoială, era, în primul rînd, tînără. Asta era important. O femeie tînără este o femeie tînără. O priveam. Mă privea. O dezbrăcăm. Ea simţea asta. Nu se ruşina. Parcă, dimpotrivă. Votca ne-a aprins pe toţi. Nu aveam timp atunci să fac studiu. Şi nici n-ar fi avut vreun rost. Ea mă accepta aşa cum eram şi atât. Asta era important.
Parcă ghicindu-mi gîndul, Mihu a recitit două versuri celebre dintr-un poet foarte drag sufletului meu.
„Ştii ce ? Mai bine dă-le-n mă-sa, iată !
Eu n-o să mor, amice, niciodată !“
Asta m-a provocat, pentru că m-am pomenit dînd drumul cuvintelor :
...„Mă strecor cu capul în piept, frînt,
Spre circiuma de sub pămînt...
E zgomot şi e gălăgie în această vizuină
99
Şi eu, de seara pînă se face lumină,
Citesc versuri curvelor cu miros de pudră şi mirt $i cu tîlharii beau spirt11.
Cred că mă făcusem palid, pentru că toţi mă priveau, tăcuţi, aproape speriaţi. îmi era teamă să nu fi stricat totul, dar Marcela s-a apropiat de mine, mi-a umplut paharul şi, ru-gîndu-mă să beau, mi-a spus :
—    Extraordinar ! Niciodată n-am mai auzit aşa ceva. Extraordinar.
O cucerisem. Nu asta fusese, jur, intenţia mea. Dar aproape niciodată intenţiile mele nu ajungeau exact la scopul lor şi asta se verifica acum încă o dată.
—    „Ştii ce ? Mai bine dă-le-n mă-sa ! Iată !“ a repetat Mendoian şi mi s-a părut că tonul lui avusese o tentă ironică cu adresă concretă, imediată.
Am trecut repede de la un plan la altul •:
—    Dar în casa asta mu se bea nimic ?
—    Mai bine să ascultăm o muzică, a intervenit Angela. Marcela, caută şi tu ceva, o muzică de dans, acum e ora, se transmite.
—    Mai bine hai cu mine dincolo,


Comments

There isn't any comment in this page yet!

Do you want to be the first commenter?


New Comment

Full Name:
E-Mail Address:
Your website (if exists):
Your Comment:
Security code: